Oltenița. Monografie

Istoricul localității

                   Vestigiile arheologice descoperite în zonă (cf. STUDIU DE EVALUARE ISTORICĂ-ARHEOLOGICĂ A TERENULUI INTRAVILAN ŞI EXTRAVILAN AL MUNICIPIULUI OLTENIŢA, elaborat de Done Șerbănescu, 2010) , dovedesc că cele mai vechi urme de locuire pe aceste meleaguri, datează din mileniul al VI-lea a. Chr. Urme de locuire din timpul evoluției civilizației Boian au fost descoperite la Coada Lupului, Valea Mare și la baza depunerilor arheologice de pe Măgura Gumelnița.

                   Cea mai îndelungată locuire a comunităților omenești din epoca eneolitică a fost pe Măgura Gumelnița, unde stratul de depuneri arheologice atinge o grosime de trei metri. Între anii 4650 – 3950 a. Chr., aici a locuit o comunitate omenească ce a dezvoltat o civilizație înfloritoare, cunoscută sub numele de Gumelnița. Arealul civilizației Gumelnița se întindea de la Munții Carpați până la Marea Egee. Gumelnița a fost cea mai dezvoltată civilizație din Europa acelor vremuri. Săpăturile arheologice efectuate aici au scos la lumină numeroase obiecte confecționate din piatră, ceramică, oase sau metal, printre care idoli de aur și un depozit de unelte de aramă. Unele din reprezentările plastice descoperite aici, cum ar fi « Statueta cu vas pe cap », « Perechea de îndrăgostiți » sau « Oranta » sunt o dovadă a credinței religioase a oamenilor preistorici, dar și reprezentări de artă, care ilustrează posibilitățile artistice ale oamenilor de atunci.

                   Alte vestigii descoperite la « Renie » (vizavi de Filatură), pe Valea Mare și pe terasa din imediata vecinătate a Măgurii Gumelnița, atestă că acest teritoriu a fost locuit în perioada de tranziție de la neolitic la epoca metalelor, de comunități omenești ale civilizațiilor Cernavoda I, Cernavoda II, iar mai târziu, în epoca metalelor, de oamenii civilizațiilor Tei și Basarabi. Între « Puțul de Cărămidă » și « Valea Mare » au fost descoperite vestigii din epoca getodacică.

                   Cunoscutul istoric Vasile Pârvan considera că, toată porțiunea dintre vărsarea Argeșului și localitatea Spanțov a constituit o zonă caracteristică de pătrundere și extindere a influenței grecești. La Spanțov au fost găsite câteva amfore grecești din Rhodos, care datează din secolele III-II a. Chr., ceea ce indică o puternică influență elenistică.

                   Bazându-se pe mărturii scrise, câțiva istorici de la începutul secolului al XX-lea au considerat că, la Oltenița se află vestita cetate romano-bizantină Constantiniana Daphne, construită de Constantin cel Mare și rezidită din temelii de împăratul Justinian.

                   Cercetările arheologice au infirmat însă această ipoteză, deoarece nu au fost găsite vestigii romane, ci ale populației dacice romanizate și ale goților în migrație. Alte dovezi arheologice atestă locuirea zonei până în perioada evului mediu timpuriu.

                   Actualul Municipiu Oltenița s-a constituit de-a lungul vremii din două localități distincte. Întâi a fost satul Oltenița, atestat documentar la 13 aprilie 1515, iar orașul Oltenița s-a înființat în imediata apropiere a satului cu același nume la 23 aprilie 1853. Cele două localități, cu denumirile de Orașul Oltenița și Oltenița Rurală, cu teritorii și administrații separate au coexistat până în anul 1951, când s-au contopit într-o singură localitate: Orașul Oltenița, care în anul 1997 a devenit municipiu de rangul II.

                   Localitatea Oltenița figurează pe harta Stolnicului C. Cantacuzino tipărită în anul 1700 la Padova, dar era mai la nord de actuala locație, adică unde este astăzi ferma d-lui Dimitri Pironkov, pe șoseaua Olteniţa-Bucureşti. Aici se află o necropolă și o siliște medievală din secolele XVI- XVII atestate arheologic, o veche vatră a Olteniței. Conform statisticii folosite de istorici, în secolul al XVI-lea numărul gospodăriilor dintr-un sat din era în medie de 20 de gospodării, iar fiecare gospodărie avea în medie 5 suflete. Deci în secolul al XVI-lea, când Oltenița a fost atestată documentar avea 20 de locuințe și 100 de locuitori. În acea perioadă locuința de bază era bordeiul cu o singură încăpere și foarte rar cu două încăperi. Locuința-bordei era mai mult de jumătate săpată în pământ, cu acoperișul în două ape, învelită cu paie, stuf, sau lipit cu lut. Intrarea într-o astfel de locuință se făcea printr-un gârlici.

                   În secolul al XVII-lea populația rurală creste la 30 de familii într-un sat, deci putem considera că satul Oltenița avea 150 de locuitori. În secolul al XVIII-lea populația satelor se dublează.

                   Pentru secolul al XIX-lea avem date concrete privind numărul gospodăriilor și implicit al locuitorilor. Din cinci în cinci ani se făceau catagrafii, adică recensământul birnicilor. Dintr-un astfel de recensământ făcut în anul 1820 aflăm că în Oltenița la acea dată erau în total 27 de gospodării birnice, adică circa 135 de locuitori, la care trebuie să adăugăm numărul celor scutiți de bir, care reprezentau cel puțin încă atâtea gospodării. În acea perioadă moșia Oltenița se afla în stăpânirea la trei proprietari: stolnicului Greceanu, slugerului Iamandache și Teodosie Varana.

                   Din harta rusă tipărită în anul 1835 aflăm că în satul Oltenița la acea dată erau 82 case, deci aproximativ 425 locuitori, localitatea fiind clasată în rândul târgurilor sau orașelor, care avea și stație de poștă.
                   În anul 1852, cu un an înainte de înființarea orașului, inginerul hotarnic Scarlat Popovici a întocmit planul viitorului oraș Oltenița. Conform acestui plan orașul a avut inițial 11 străzi din care 7 erau orientate pe direcția nord-sud, iar 4 străzi erau orientate pe direcția est-vest. Lățimea străzilor din centru era de 18 m, iar lățimea străzilor periferice era de 16 m. În plan a fost prevăzută construirea a trei piețe, dar nu s-a realizat decât una. Numărul total al locuirilor de casă era de 648, cu câte 800 mp fiecare loc de casă.


                   Din Marele Dicționar al României tipărit în anul 1900 aflăm că vatra orașului Oltenița era de 100 de ha, iar planul orașului avea formă de patrulater, cu 12 străzi în lung și patru străzi în curmeziș. Orașul era apărat de inundații cu diguri de pământ. De asemeni este semnalat un vechi prival al râului Argeș, care pornea din dreptul terasei superioare, „De sub vii”, trecea prin oraș și mergea până la Dunăre. În oraș erau 2 biserici (Sf. Nicolae și Sf. Paraschiva), 2 scoli primare de băieți, o școală de fete, un spital cu 18 paturi, o farmacie și două hoteluri. Anual se organiza Târgul Moșilor.

Aici era reședința subprefecturii Plăşii Oltenița, a judecătoriei de ocol și a medicului plăşii. Orașul era legat de București prin șosele bune și bine întreținute. Oltenița era în același timp singurul port al județului Ilfov la Dunăre.

                   Documentele istorice medievale pomenesc printre așezările rurale de pe Valea Argeșului și satul Oltenița. Prima atestare documentară a localității datează din 13 aprilie 1515, într-un document emis de către Neagoe Basarab în Oltenița, prin care domnitorul Țării Românești răsplătește cu moșii pe „Tatul vătaf din satul Priscov și „slugile mele credincioase” pentru „dreaptă și credincioasă slujbă”. Din document se deduce că Neagoe Basarab și-a răsplătit soldații de la curte, pentru biruința care au obținut-o în lupta de la Oltenița, împotriva unui uzurpator al tronului sprijinit de oști turcești.

                   Printr-un alt document Radu de la Afumați întărește ca proprietate, în anul 1526, vistiernicului Neagoe satul Oltenița, moșia și satele din jur. Moșia boierului Neagoe se întindea de la Căscioarele până la Iezerul Mostiștea și avea două curți boierești, una la Căscioarele, iar alta la Negoiești. Locuitorii din satul Oltenița nu erau oameni liberi, ci erau țărani clăcași, fiind siliți să presteze clacă, să dea dijmă în produse și alte obligații către stăpânul moșie și domnie.

                   Datorită poziției sale geografice, satul Oltenița a fost martor la numeroase războaie duse în evul mediu. Printre evenimentele militare care pot fi amintite sunt incursiunile lui Mihai Viteazul din iarna anilor 1594 – 1595, asupra cetăților turcești din dreapta Dunării, printre care și Tutrakan. În secolele următoare au loc aici, ori în preajmă, ciocniri și lupte austro-turce ori ruso-turce în timpul războaielor din anii 1735-1739, 1768 – 1774, 1806 – 1812 și 1828 – 1829. În secolele XVIII – XIX moșia și satul Oltenița au trecut pe rând în stăpânirea unor boieri, care erau și dregători domnești. Așa de pildă în anul 1742 proprietar al moșiei Oltenița era postelnicul Constantin Alexeanul, la 1825 stolnicul Radu Greceanu și la 1841 prințul Alexandru Dimitrie Ghica, cel care a vândut o parte din moșia sa pentru a se înființa orașul.

                   Fiind situat la un vad lesnicios de trecere al Dunării, în locul unde fluviul își îngustează albia din cauza podișului pre balcanic, satul Oltenița a avut o neîndoielnică importanță comercială. Aici se făcea un intens comerț cu cereale, vite, produse alimentare, meșteșugărești, de uz casnic etc., mai ales după ce Constantin Brâncoveanu a hotărât să fie vamă și la Oltenița, precizând locul și atribuțiile vameșilor. Datorită prosperității sale economice se impunea crearea unui oraș „slobod de orice dare către proprietate”, ceea ce se va întâmpla în ziua de Sfântul Gheorghe, din anul 1853. Încă din anul 1852 o delegație formată din pitarul Nicolae Protopopescu, pitarul Dimitrie Trătinescu și negustorul Panaiotes Davidolu, împuternicită de locuitorii satului Oltenița și din satele apropiate: Ulmeni, Chiselet, Mânăstirea, Chirnogi, Căscioarele, Radovanu, solicită proprietarului moșiei Oltenița să le vândă o parte din moșie, pentru a fonda un oraș, care să fie liber și unde să poată face negoț și practica diverse meserii. Alexandru Ghica le vinde întâi 100 de pogoane și dă în mod gratuit încă 500 de pogoane pentru islaz, la 23 aprilie 1853, iar în anul 1858 mai vinde 100 de pogoane pentru vatra orașului, și islazul este mărit la 900 de pogoane. Actul de întemeiere al orașului ce a luat naștere la 1853, este scris pe o cruce de marmură așezată în tinda bisericii Sfântul Nicolae din centrul orașului, la 28 aprilie 1872.

                   În secolul al XIX-lea Oltenița era schelă (port) de grâne, a cărei activitate creste ca urmare a progresului economic al Țării Românești, după pacea de la Adrianopol din anul 1829, fiind totodată stație de poștă și reședința plăşii Oltenița. Cu timpul orașul a căpătat un caracter comercial. Activitatea din portul Oltenița fiind principala aducătoare de venit la bugetul local. În prima jumătate a secolului al XX-lea orașul avea o slabă industrie reprezentată de o moară, iar altă întreprindere era legată în special de navigație. În port era o societate anonimă pe acțiuni, unde se reparau vase și se construiau mici ambarcațiuni fluviale.

                   Poziția sa geografică pune Oltenița în fruntea altor orașe dunărene (Alexandru I. Mărculescu, Oltenița-studiu album monografic, 1932), prin fapte concrete:

a. așezarea Olteniței la un cap de pod din drumul vechi și direct care lega Constantinopole cu București;|
b. faptul că Dunărea, după un ocol larg în ținutul de baltă atinge iarăși marginea podișului pre balcanic, face să aibă la Oltenița o albie îngustă (cca. 800m.) și adâncă, rezultând astfel un vad lesnicios de trecere și un port bun, care permite ancorarea vaselor la mal chiar pe timp secetos;
c. apropierea orașului, mai mult decât oricare alt oraș dunărean, de capitală;
d. mărginirea Olteniței de jur-împrejur cu mulțime de așezări omenești, care-i depozitează toamna cantități mari de cereale, făcând din oraș ”plămânul cerealelor din sudul județului Ilfov” la Dunăre.

Scrieri cu caracter pur geografic
                   Despre orașul Oltenița sunt puține scrieri cu caracter pur geografic, in schimb zona din jurul sau a fost studiata in profunzime de foarte mulți geografi romani si străini.

Începând cu secolul al XVIII lea când documentele cartografice se înmulțesc, apar date din ce in ce mai amănunțite, pe baza cărora se pot urmări evolutiv unele aspecte geografice.

                   Putem menționa aici harta austriaca întocmita de Specht (1970 – 1971), ,,Militarische Karte der Kleinen oder Oesterreichischen und grossen Walachei” in care sunt menționate localități ca Giurgevo (Giurgiu), Olteniza (Oltenița), Brăila, Hirshova (Hârșova), etc., apoi in 1824 harta lui J. Dirwaldt apărută la Viena, sub numele de ,,Mappa specialis Valachie” care specifica unele aspecte asupra localităților situate la vadurile Dunării.

                   Cea mai importanta si studiata harta din aceasta perioada o constituie harta rusa din 1835 si ediția ulterioara din 1853, ,,Harta teatrului din Europa, in anii 1828 si 1829” (titlul tradus in limba romana), care da detalii si despre numărul gospodăriilor localităților, astfel Oltenița apare aici cu 82 de gospodarii.

                   Înainte de perioada primului război mondial, după ce se înființează in 1875 Societatea Geografica Românească, lucrările științifice vor folosi date ce se înregistrează din 1879 la postul hidrometric de pe Dunăre, de la Oltenița. Probleme complexe asupra cursului Dunării le abordează A. Penck (1891), Emm. de Martonne (1902, 1904), iar pentru terasele acestui fluviu R. Sevastos (1903, 1905), acesta publicând si studii hidrologice in 1906, elaborând prima harta hidrologica in 1907 si probleme referitoare la terase si la lunca in 1907.

                   Primele lucrări de paleogeografie ale Câmpiei Romane si a cursului Dunării, referitoare la geneza si evoluția acestora, incluzând si zona in studiu, sunt abordate de Dumitrescu Aldem (1910, 1911) si G. Vâlsan (1914, 1915, 1916).

                   Tot in aceasta perioada Constantin Murgoci realizează o sinteza a tuturor teraselor Dunării pentru sectorul de la confluenta Argeșului, iar Gr. Antipa realizează studii referitoare la Lunca Dunării.

                   Perioada interbelica abordează lucrări de geomorfologie asupra mișcărilor epirogenetice din bazinul Dunării de jos, cu accent pe terasele dunărene, in studiul lui C. Brătescu din 1921, unde se tratează si limanele fluviatile cat si popinele din Lunca Dunării.

                   Aspecte de legate de geografia Văii Dunării sunt prezentate si in lucrările publicate in 1924, 1925 de Vintilă Mihăilescu si mai târziu in 1926, 1930, in studiile despre sectorul Câmpiei Mostiștei ale lui S. Atanasiu. In domeniul geologiei apar lucrări de o remarcabila valoare, semnate de St. Manolescu (1923, 1924), Pache Protopopescu (1923, 1933), iar in legătură cu răspândirea loessului in lucrările lui P. Enculescu (1924, 1929), si referitor la terase G. Vâlsan (1930, 1935).

                   Perioada de după cel de al doilea război mondial aduce si noi orientări sub raport teoretic si metodologic, cercetările constituindu-se in numeroase colective de lucru.

                   Începând cu 1957 când a apărut lucrarea ,,Formarea Câmpiei Romane” de M.N. Pop, cercetările geologice, hidrologice, sistematizarea geomorfologica a teraselor se extinde mult in bazinul Argeșului inferior, din care enumeram lucrările si studiile elaborate de: E. Liteanu (1952, 1953, 1956), colectivul Naum, T. Grumuzescu, H. Niculescu (1954) si cele de geotectonica ale lui F. Crăciun si D. Popescu (1953). Cercetările pedologice efectuate din 1959, 1966 de N. Florea si I. Munteanu sunt completate in domeniul studierii loessurilor sau al crovurilor, din Lunca Dunării de P. Coteț (1965) si V. Tufescu (1963).

                   Problemele de geografie complexa sunt analizate in lucrarea ,,Geografia Văii Dunării românești’’, elaborata in 1969 de colectivul de cercetători de la Institutul de Geografie al Academiei Romane.

                   Mai apar si lucrări de climatologie si meteorologie de C. Constantinescu , ce a studiat fenomenele de iarna pe Dunăre (1964), caracteristicile topo climatice ale teraselor din Lunca Dunării in sectorul Chirnogi – Oltenița, de O. Seitan, Ghe. Neamțu 1965.

                   O lucrare de referință pentru Oltenița este un studiu monografic, care a apărut in 1932 scris de Alex. I. Mărculescu ,,Oltenița – studiu album monografic”.

O alta lucrare de referință pentru Oltenița este ,,Oltenița si împrejurimile sale”, lucrare scrisa de Dinu Mares, in 1980 ce cuprinde o frumoasa relatare istorica a evenimentelor petrecute la Oltenița, dar si evoluția geografica a orașului.

Date referitoare la geografia zonei in care se afla orașul Oltenița mai apar si in lucrările de geografie generala ale marilor noștri geografi, cum ar fii: Monografia R.P.R (1960), Limnologia sectorului romanesc al Dunării (1967), ,,Enciclopedia geografica a României, Gr. Posea (1982),Geografia României (1983, 1984), De-a lungul Dunării, Popovici (1984), etc.

MONUMENTE ISTORICE DE PE TERITORIUL MUNICIPIULUI OLTENIŢA TRECUTE ÎN L.M.I./2010.

MONUMENTE DE ARHITECTURA

1. COD LMI /2010, CL-II-m-A-14702.01 Biserica Sf Nicolae

2. COD LMI/2010, CL-II-m-B-14701 Clădirea Muzeului Civilizației Gumelnița Oltenița

3. COD LMI/2010,CL-II-m-B-14700 Casa Bărbulescu

4. COD LMI/2010,CL-II-m-B-14695 Turnul de Apa

5. COD LMI/2010,CL-II-m-B-14696 Moara Dunărea

6. COD LMI/2010,CL-II-m-B-14697 Casa Fudulu

7. COD LMI/2010,CL-II-m-B-14698 Casa Creației

8. COD LMI/2010,CL-II-m-B-14699 Hotel Vornicu(Victoria)

MONUMENTE MEMORIALE

9. COD LMI/2010,CL-IV-m-B-14702.02 Crucea din tinda Bisericii Sf.Nicolae Oltenița

10. COD LMI/2010,CL-IV-m-B-14744 Monumentul soldaților Ruși

11. COD LMI/2010,CL-IV-m-B-14743 Monumentul Eroilor din Primul R.M.

SITURI ARHEOLOGICE

12. COD LMI/2010, CL-I-s-A-14563 Măgura Gumelnița

13. COD LMI/2010:CL-I-s-B-14564 Necropola eneolitică de la Poligon

14. COD LMI/2010:CL-I-s-B-14565 Punctul Coada Lupului

15. COD LMI/2010:CL-I-s-B-14566 Situl arheologic de la Oltenița Renie

MONUMENTE ISTORICE DE PE TERITORIUL MUNICIPIULUI OLTENIŢA TRECUTE ÎN

REPERTORIUL ARHEOLOGIC NATIONAL

SITURI ARHEOLOGICE

1. COD SIRUTA, COD RAN: 100629.05 Ruinele fostei Carantine de la Oltenița

2. COD SIRUTA, COD RAN: 100629.13 Așezarea Dridu de la Bataluri

3. COD SIRUTA, COD RAN: 100629.12 Așezarea Boian-Gumelnița de la Conacul Calomfirescu

4. COD SIRUTA, COD RAN: 100629.07 Așezarea culturii Tei

5. COD SIRUTA, COD RAN: 100629.06 Necropola eneolitică de vizavi de Gumelnița

6. COD SIRUTA, COD RAN: 100629.09 Așezarea Medievala timpurie de la Puțul de Cărămidă

7. COD SIRUTA, COD RAN: 100629.08 Așezarea Getica de la Oltenița

8. COD SIRUTA, COD RAN: 100629.10 Necropola Medievala de la Ratarie

9. COD SIRUTA, COD RAN: 100629.11 Potcoava

                   Deci pe teritoriul Municipiului Oltenița sunt mai multe categorii de monumente istorice și este necesar să fie apărate și păstrate nealterate pentru viitor, numărul lor total este de 24 din care 8 sunt monumente de arhitectură situate în perimetrul orașului, 3 sunt monumente memoriale, iar 13 sunt situri arheologice toate situate în extravilan. Din siturile arheologice doar 4 sunt înscrise în Lista Monumentelor Istorice din România (LMI), iar restul de 9 numai în Repertoriul Arheologic National (RAN), dar fie că sunt sau nu trecute în L.M.I., fiind trecute în Repertoriul Arheologic National, toate siturile arheologice, conform legislației actuale în vigoare sunt protejate.

                   În Municipiul Oltenița au fost identificate 7 obiective cu valoare istorică și arhitecturală care sunt propuse pentru listare în L.M.I. Acestea sunt:

A. Cimitirul eroilor din primul război mondial, înființat în 1920.

B. Mormântul eroului necunoscut, construit în 1920, odată cu cimitirul eroilor.

C. Cinematograful Flacăra, construit în anul 1930 de arh. Ioan Cernescu, pe ruinele fostului ateneu. A fost numit Teatrul Comunal.

D. Hala orașului, construită între anii 1934 și 1937.

E. Clădirea fostei Vămi, construită între anii 1894 și 1895.

F. Biserica Eroilor, construită între anii 1937 și 1939.

G. Biserica Sf. Nicolae din Oltenița Veche, construită între anii 1934 și 1937.

                   Atât Biserica Eroilor cât și Biserica Sf. Nicolae din Oltenița Veche au fost construite de către arh. Henrieta Delavrancea Gibory. Aceasta este creatoare de școală în arhitectură și a construit cartierul de vile de la Balcic.

                   Propunerile de clasare devin operative după conformarea la prevederile capitolului II din legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată.

Poziție geografica

                   Analiza poziției spațiale a teritoriului Municipiului Oltenița, prin raportarea sa la diferite repere fizico sau economico-geografice, ne da posibilitatea înțelegerii depline nu numai a problemelor de ordin calitativ ce privesc mediul natural, dar si a raportului om-natura.

Coordonatele matematice si hipsometrice

                   Pentru teritoriul localității, dat fiind dimensiunile sale mici in raport cu suprafața terestra, raportarea la sistemul de coordonate geografice, nu lămurește prea multe probleme legate de elementele cadrului natural.

Municipiul Oltenița se afla situat la intersecția meridianului de 26s38’28’’ longitudine estica cu paralela de 44s04’24’’latitudine nordica (Fig.1). Poziția lui pe aceste coordonate matematice explica in mare parte caracteristicile climei si legat de aceasta întregul complex de elemente fizico-geografice, care se afla in relații de intercondiționare cu așezarea si elementele climatice.

                   Din punct de vedere hipsometric pe teritoriul studiat se întâlnesc diferențe altitudinale in funcție de tipul de relief. Aceste diferențe sunt relativ mici ele variind intre 13 m, in zona sud-estica a orașului si 18-20 m, in fostul con de dejecție al Argeșului. Altitudinea absoluta este de 35,4 m, popina Gumelnița din nord-vestul localității.

Așezarea in cadrul regional

                   Municipiul Oltenița este situat la confluenta Argeșului cu Dunărea, pe fostul con de dejecție al Argeșului, format din nisipuri si mal, carate de râu in Lunca Dunării.

Acest sector din Lunca Dunării situat la est de confluenta Dunării cu Argeș a fost numit de către G. Posea in 1982 ,,Lunca Călărași”.

                   Teritoriul municipiului se afla la contactul a doua subunități distincte ale Câmpiei Romane: Câmpia Burnazului in partea vestica si Câmpia Mostiștei in partea estica.

                   Poziția la contactul Câmpiei Romane cu Lunca Dunării (Fig.2), a influențat foarte mult evoluția geologica, teritoriul studiat purtând amprenta evoluției atât a Luncii Dunării cat si a Câmpiei Romane.

                   Prin poziția sa geografica, in cadrul Luncii Dunării, Municipiul Oltenița, se încadrează in zona climatului temperat – continental de tranziție, caracterizat prin veri calde, chiar toride uneori, cu precipitații reduse si ierni foarte geroase, adesea cu viscole puternice.

                   Datorita climatului si reliefului specific zonei de lunca si mai ales al tipurilor de soluri, din punct de vedere al vegetației si al faunei, aici s-a dezvoltat biotopul de lunca.

Așezarea in cadrul administrativ si fata de căile de comunicație

                   Fata de capitala tarii, Oltenița se afla la aproximativ 60 km, spre sud, aproape de malul Dunării.

                   Poziția acestui ținut într-o zona sudica a tarii, sud – estica fata de București, a determinat încrucișarea unor drumuri medievale, cu importante urmări asupra apariției si dezvoltării orașului Oltenița si a vieții social-economice din aceasta zona.

Fata de celelalte orașe, mari si importante centre culturale, economice si industriale, Oltenița se afla la aproximativ egala depărtare de Giurgiu si Călărași, cele doua orașe dunărene, din vestul si respectiv estul sau. Dar o importanta deosebita o reprezintă poziția destul de apropiata fata de București, care prezinta o influenta deosebita asupra Olteniței, din punct de vedere social cat si din punct de vedere economic.

Din punct de vedere administrativ Municipiul Oltenița face parte din județul Călărași, fiind a doua localitate urbana, ca mărime si importanta economica, după Municipiul Călărași, care este si reședința județului.

                   Pana in anul 1981, Oltenița a aparținut din punct de vedere administrativ, județului Ilfov.

                   In prezent suprafața teritoriului administrativ al municipiului este de 13,3 km2. Limita vestica a Olteniței se întinde intre oraș si localitatea Chirnogi.

In partea de nord se învecinează cu localitățile Mitreni (fosta comuna suburbana a Olteniței pana in anul 1989), si Ulmeni, iar in partea estica se afla localitatea Spanțov.

In partea de sud, limita administrativa a Municipiului se desfășoară de-a lungul Dunării.

                   Municipiul Oltenița se afla la 60 km fata de București, 74 km fata de Călărași si 82 km fata de Giurgiu. Cu toate aceste orașe Oltenița se leagă prin drumurile naționale: DN4 leagă Oltenița de București, DN31 leagă Oltenița de Călărași, iar DN41 leagă Oltenița de Giurgiu.

                   Principala artera rutiera, București – Oltenița se continua in oraș, in linie dreapta, pana in port pe malurile Dunării, unde se bifurca in forma de T.

                   Pe lângă drumurile naționale ce leagă Oltenița de alte localități, mai întâlnim aici si calea ferata București – Oltenița, care are o lungime de aproximativ 60 de m.

Geologia  

                   Un rol deosebit de important asupra întregului peisaj geografic al regiunii li au si formațiunile geologice.

                   Atât litologia cat si structura își pun amprenta asupra morfologiei reliefului, a rețelei hidrografice, a solurilor si a întregului complex de activități economice.

                   Forajele efectuate in aceasta zona au identificat un socul cristalin peneplenizat format din șisturi cristaline si șisturi verzi, ce au avut loc in ciclul baikalian.

                   Formațiunile ce fac parte din alcătuirea geologica a acestei unități aparțin paleozoicului si neozoicului, când acestea s-au depus pe un fundament cutat, peneplenizat. Peste acestea se depune o cuvertura sedimentara mai veche (paleo – mezozoica) si alta mai noua neogena.

                   Soclul împreună cu sedimentarul mai vechi, coboară dinspre Dunăre către nord, in timp ce umplutura neogena își schimba inclinarea tot mai mult către suprafața, tinzând spre direcție orizontala sau chiar la o inclinare ușoară către sud.

                   La nivel macrogeologic, zona studiata este cuprinsa pe amplasamentul unui bazin de sedimentare unitar, așa zisul ,,bazin moesic”, a cărui individualizare s-a menținut cu mici excepții pana la sfârșitul cretacicului.

                   Principalele evenimente survenite in decursul acestei îndelungate ere geologice sunt reflectate in succesiunea stratigrafica, in natura litologica a depozitelor, in resturile viețuitoarelor pe care acestea le conțin si in aranjamentul stratelor.

                   Din punct de vedere litologic cuvertura sedimentara a Platformei Moesice poate fi divizata in cinci cicluri sau grupuri litofaciale. Dintre acestea doar 3 sunt predominat dentrice – terigene, separate de doua grupări predominant carbonatice. Cronologic cele cinci mari grupări pot fi încadrate astfel: grupul dentritic inferior, grupul carbonatic inferior, grupul dentritic terigen, grupul carbonatic superior, grupul dentritic superior ( B. Paraschiv 1975).

                   Primul ciclu de sedimentare începe in Cambrian având la baza o serie grosiera grezoasa, cuartitica, alcătuită dintr-un strat psamitic la care se adaugă gresii si cuarțite, iar la suprafața gresii din ce in ce mai argiloase si chiar calcare depuse intra-un mediu marin. Apoi urmează o serie de depozite predominant pelitice: argile, argilete, șisturi argiloase, bancuri subțiri de calcare si intercalații de gresii calcaroase si marne.

                   Ciclul dentritic paleozoic se încheie cu o serie grezoasa formata din gresii, cuarțite silicoase – argiloase, argile, argilite si calcare.

                   Al doilea ciclu de sedimentare corespunde unui grup de calcare si dolomite a căror depunere a început in Givetian si a durat pana la sfârșitul Viseanului, având la baza dolomite si calcare organogene, gresii, argile la care se adaugă straturi subțiri de anhidriti. Peste acestea ciclul se încheie cu o formațiune calcaroasa carbonifera.

                   Forajul de la Șoldanu, la 18 km de Oltenița, a permis sa se identifice in mod sigur aici, depozitele carbonifere enumerate dar si calcare compacte. Sedimentarea a fost reluata in Permo – Triasic prin succesiunea a trei mari unități litostratigrafice.

Seria inferioara corespunde ca vârstă Permianului, prin natura litologica, stratigraficatie si prin corelația depozitelor. In Triasicul mediu, in Anisian si Ladinian apele marine se instalează in partea centrala a platformei, iar spre sfârșitul Mezotriasicului bazinul se fărâmițează într-o serie de lagune.

                   Regimul sub continental se întâlnește in Triasicul superior, iar la sfârșitul lui, teritoriul de la nord de Dunăre se înalta, devenind uscat. In ciclul Jurasic – Cretacic au loc importante mișcări de ansamblu ale platformei in sensul ca procesul de subsidența îmbracă un facies pelagic. Ciclul Jurasic – Cretacic este reprezentat de calcare uneori organogene, marnocalcare si dolomite. Platforma Moesica evoluează ca uscat aproape tot timpul Paleogenului si Miocenului inferior.

                   In ultimul capitol al evoluției Platformei Moesice, începe cu Tortonianul, când apele inundară, iar in Sarmațian întreg spațiu situat la nord de Dunăre constituie flancul extern al avan fosei Carpaților.

Bazinul de sedimentare se menține pana la sfârșitul Pliocenului, iar pe alocuri sub forma lacustra pana in Cuaternar.

                   In holocenul superior depozitele loessoide acoperă terasa joasa si sunt constituite din nisipuri, nisipuri argiloase, pietrișuri de lunca si prafuri argiloase de culoare cenușie – gălbuie. Aceste depozite au o grosime de 6 – 15 m.

                   Aluviunile din baza luncilor sunt alcătuite din nisipuri pietrișuri si bolovănișuri, a căror grosime variază in Lunca Dunării intre 10 m si 13 m, in cele din lunca Argeșului intre 5 m si 10 m.

Unitățile de relief

                   Municipiul Oltenița așezat la confluenta Argeșului cu Dunarea, are un relief format din adevarate campuri aluvionare ce se imbina in marele con de dejectie al Argeșului, la iesirea acestuia in Lunca Dunării.

                   Lunca Argeșului este situata in partea de vest a orasului, ce reprezinta si limita dintre Campia Burnazului si Campia Mostistei. Ea se prezinta sub forma unui culoar ce se desfasoara la sud de orașul Budesti, de la confluenta cu Dambovita.

Are o prima directie NV – SE, pana la localitatea Curcani, unde se curbeaza si apoi ia o directie N – S. Ea prezinta sectoare alternate de ingustari si largiri, de la 3,5 km in zona Radovanu si Negoiesti pana la 5,5 in zona de varsare.

Lunca Argeșului inconjoara circular extremitatea estica a Campiei Burnazului, fata de care se delimiteaza net prin functiile de terasa.

                   Din punct de vedere litologic lunca este constituita din depozite recente, depozite argiloase si nisipoase (holocene), acestea fiind puse in evidenta in urma executarii unor foraje la Mitreni si Oltenița Nord. Aceste depozite sunt rezultate din actiunea de transport si depunere a Argeșului.

                   Altitudinea absoluta a luncii coboara de la 30 m de cat masoara in dreptul satului Crivat si Radovanu, pana la 18 – 19 m la Oltenița. Aspectul morfohidrografic este destul de variat, reprezentat prin numeroase grinduri ce insotesc albia minora ca niste diguri naturale, numeroase meandre si belciuge, foste albii minore.

                   Panta foarte mica implica o acumulare activa in patul albiei, fenomen vizibil in special in aval de confluenta cu Dambovita, materializandu-se printr-o inaltare a patului aluvial, instabilitate a talvegului care migreaza in albie, meandrari, aparitii de praguri si grinduri submerse, ostroave si renii.

Albia propriu-zisa a suferit transformari puternice o data cu inceperea construiri Canalului Dunare – Bucuresti.

Morfometrie si morfografie

                   Analiza parametrilor cantitativi ai reliefului ofera largi posibilitati de cunoastere a teritoriului in vederea utilizarii lui in agricultura, transporturi, constructii, etc.

                   Orasul Oltenita este cuprins intre 15 m in partea sudica si 30 de metri in partea nord estica. Altitudinea absoluta a zonei este de 34,5m, cat are popina Gumelnita, ce se ridica impunatoare in relieful de lunca si terase, ce au altitudini cuprinse intre 10 m pe malul Dunarii si 25 – 30 m in partea nordica a orasului Oltenita.

In concluzie harta hipsometrica pune in evidenta predominarea arealului cu altitudine redusa in aceasta zona, ce este foarte important pentru practicarea agriculturii.

Densitatea fragmentarii si adancimea fragmentarii reliefului, caracterul cvasiorizontal al suprafetelor treptelor genetice de relief, lipsa unei retele hidrografice permanente din zona de studiu, explica valorile mici ale densitatii fragmentarii reliefului, tipica zonelor de campie. Mai mult de jumatate din zona orasului Oltenita este cuprinsa intre valorile de 0,50 km/km2 si 2,5 km/km2. Densitatile cu valori cuprinse intre 0,1 si 1 km/km2 se intalnesc de-a lungul retelelor hidrografice temporare, in nordul Oltenitei, ce pun in evidenta fruntile de terasa, afectate de eroziune.

                   Valorile adancimii fragmentarii reliefului sunt la fel de reduse, mai mult de jumatate au valori de 5m/km2, iar valorile cuprinse intre 10 si 15 m/km2 se intalnesc in nordul si nord vestul zonei studiate.

Clima

                   Localizarea geografica, in partea de sud a tarii, impreuna cu relieful de lunca constituie unul din factorii importanti care vor trasa nota caracteristica a climatului acestui teritoriu.

                   Particularitatile climatice si topoclimatice ale Dunarii in acest sector se inscriu pe fondul climatului temperat de tranzitie in care penduleaza influente de ariditate din partea estica a teritoriului de studiu.

                   Acest climat se caracterizeaza prin veri foarte calde, cu precipitatii reduse, uneori sub forma de averse, ierni foarte geroase, adesea cu viscole puternice si perioade de incalzire frecvente ce duc la discontinuitati in distributia temporara si teritoriala a stratului de zapada.

                   Cercetarile valorilor cantitative si calitative a elementelor climatice si reliefarea particularitatilor specifice climei se bazeaza pe datele rezultate din observatiile efectuate la Statia meteorologica Oltenita.

Factorii genetici ai climei

                   Factorii radiativi includ toate fluxurile de energie radianta care strabat atmosfera, dar pot fi redusi la radiatia solara, deoarece radiatia terestra, radiatia atmosferei si celelalte tipuri de radiatie nu sunt altceva decat energie solara transformata.

Radiatia solara directa ca sursa principala de caldura depinde direct de transparenta aerului si de inaltimea Soarelui deasupra orizontului. Valorile maxime ale radiatiei solare directe se inregistreaza in timpul amiezii, cand Soarele se afla la cea mai mare inaltime. Suma medie anuala a radiatiei solare din zona orasului Oltenita are valori cuprinse intre 70-75 kcal/cm2. Pe timpul verii se inregistreaza cele mai ridicate valori de 10-12 kcal/cm2, in timp ce iarna valoarea radiatiei solare directe scade pana la 1 kcal/cm2.

                   Radiatia difuza provine din radiatia reflectata de anumite elemente componente ale atmosferei, intensitatea ei este in functie de opacitatea atmosferei si de culoarea solului. Astfel iarna in zona teritoriului de studiu, datorita opacitatii mari a atmosferei, radiatia difuza este mai mare decat pe timpul verii. De asemenea ea mai creste iarna si datorita stratului de zapada care reflecta intens lumina solara.

Radiatia globala provine din suma radiatiilor difuze si solare directe, masurate pe suprafata orizontala.

                   In zona Municipiului Oltenita se inregistreaza valori relativ mari fata de restul tarii, media anuala are valori cuprinse intre 128-135 kcal/cm2 in timp ce media pe tara este de 120 kcal/cm2. Cele mai ridicate sume medii lunare ale radiatiei globale se produc in luna iulie, observandu-se totodata ca sumele zilnice ale radiatiei globale cresc din decembrie pana in iulie.

                   In zona Municipiului Oltenita sumele anuale ale radiatiei reflectate sunt relativ mici, deoarece aici durata statului de zapada este mica fata de zona de munte unde durata stratului de zapada dureaza mult mai mult. Zapada are un albedou foarte ridicat, deci reflecta o mare cantitate de radiatie solara.

Factorii dinamici

                   Destul de important in evolutia fenomenelor climatice este rolul jucat de dinamica generala a atmosferei. Pe teritoriul tarii noastre principalele centre barice de actiune ale masei atmosferice sunt reprezentate de ciclonul dinamic al Azorelor, anticiclonul continental siberian, depresiunile barice din Marea Mediterana si cele din nordul Oceanului Atlantic. Acestea genereaza deplasari ale maselor de aer cu frecvente si intensitati diferite, influentand temperatura si mai ales circulatia atmosferica locala.

                   Deplasarile ciclonilor si anticiclonilor pe diferite traiectorii, determina anumite stari de timp in diferite perioade ale anului, cu repercursiuni asupra formelor biofizice.

Masele de aer ce afecteaza zona de studiu sunt de directie estica, anticilonul siberian ce aduce aici mase de aer rece ce genereaza iernii reci si geroase, si masele de aer ce vin din directia vestica ce aduc slabe influente submediteraneene, ele generand verii calde si uscate.

Factorii antropici

                   Prin activitatile sale, omul a influentat pozitiv sau negativ procesele si fenomenele atmosferice si probabil o va face si pe viitor, desi se trag numeroase semnale de alarma prin care oamenii sunt chematii sa protejeze spatiul in care traiesc, sa nu-i rupa echilibrul, deteriorandu-l .

                   Omul prin actiunea sa a modificat in primul rand suprafata activa, ce are un rol esential in receptarea energiei solare si transformarea ei in energie calorica. Aceasta a determinat modificarea caracteristicilor solului si ale stratului de aer inferior, ce genereaza schimbarea conditiilor climatice locale.

                   Importante suprafete din cadrul Luncii Dunarii au devenit terenuri agricole, deci ele constituie acum suprafete active care influenteaza evolutia proceselor meteorologice locale. Prin crearea unui alt tip de suprafata activa se modifica albedoul acestor zone, parametru care va fii in functie de fazele de vegetatie ale plantelor. El va avea valori mici cand aceste terenuri vor fi descoperite de vegetatie, arate si umezite de precipitatii (primavara si toamna).

                   Lunca Dunarii se incadreaza intr-o zona cu precipitatii destul de reduse din punct de vedere cantitativ. In aceste conditii necesitatea crearii unor sisteme de irigatii a fost vitala, deci modificari ale suprafetei active. Observatiile meteorologice comparative care s-au facut deasupra terenurilor irigate si neirigate au scos in evidenta diferentieri ale proceselor meteorologice locale. In urma irigarii terenurilor se poate observa, ziua scaderea temperaturii aerului cu 4-5sC datorita proceselor de evaporare a apei.

Elementele climei

                   Temperatura aerului este unul dintre cei mai importanti parametri climatici. Regimul termic al zonei studiate este rezultatul a trei factori :

– asezarea in latitudine a zonei pe paralela de 44s04’24’’ are drept consecinta un regim termic variabil in cursul anului

– interferenta centrilor barici, fata de pozitia teritoriului in cadrul unitatii de relief

– caracterul relativ omogen al morfologiei teritoriului precum si prezenta unor suprafete impadurite sau a unitatii acvatice, face ca regimul termic sa nu sufere decat influente reduse.

                   In conformitate cu Atlasul national, teritoriul in studiu se afla intre izotermele medii anuale cu valori cuprinse intre 11-12s C, precum si zonarea in trepte a Luncii Dunarii, in partea sa sudica de – 2s, –1 s C , iar in nord intre –3s si –2sC, pentru luna ianuarie. Pentru luna iunie valorile sunt cuprinse intre 23s- 24sC.

                   Temperatura medie multianuala are valori cuprinse intre 11s – 14s C. Media multianuala a lunii ianuarie oscileaza intre 1,8s C si – 4,5s C, iar media multianuala a lunii iulie intre 22,8s si 26,9s C.

                   Amplitudinea termica multianuala este de 25,4s C, valoare ce reflecta caracterul continental al climei, dar in limite mai putin excesive, comparativ cu partea de est a Campiei Romane.

                   Temperatura maxima absoluta inregistrata in anul 1998 a fost de 32,4s C, si s-a inregistrat in luna iulie. In restul lunilor aceasta a oscilat intre 10,2s C in luna ianuarie si 32,4s C in iulie.

Temperatura maxima lunara creste din ianuarie pana in iulie cand se inregistreaza un maxim, iar apoi incepe sa scada pana in decembrie.

Temperatura minima absoluta inregistrata in anul 1998 a fost de – 12,4 si s-a inregistrat in luna februarie.

Temperatura minima lunara in anul 1998 a inregistrat valori negative pe parcursul lunilor: octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie si martie.

Durata de stralucire a Soarelui

                   Regimul anual al duratei de stralucire a Soarelui si repartitia sa teritoriala se afla in stransa corelatie cu regimul si distributia nebulozitatii, in special a celei inferioare. Norii superiori si cei mijlocii sunt mai putin dezvoltati pe verticala si din cauza transparentei datorate alcatuirii din particule de gheata, lasa sa treaca o parte din razele Soarelui.

                   In zona de studiu se constata ca in general durata anuala depaseste valoarea de 2000 de ore, valoarea cea mai mare s-a inregistrat in anul 1990 si a fost de 2423,9 ore, iar cea mai mica valoare s-a inregistrat in anul 1991 (1985 de ore).

                   Cele mai multe ore de stralucire a Soarelui se inregistreaza, cum este si normal, in luna iulie circa 300 de ore, iar in lunile mai, iunie, august, septembrie se inregistreaza valori de peste 200 de ore.

                   Deoarece nebulozitatea este ridicata in sezonul rece, durata de stralucire a Soarelui, luand in considerare si momentul astronomic al solstitiului de iarna, este minima in decembrie (59,8 ore) si ianuarie (64,4 ore). Media lunara a duratei de stralucire a Soarelui este de 177,7 ore (date prelevate la Statia meteorologica Oltenita in anul 2000).

Precipitatiile atmosferice

                   Pozitia geografica a Romaniei fata de principalii centri barici si caracteristicile reliefului, creaza mari diferentieri in repartitia precipitatiilor atmosferice.

                   Oltenita este asezata intr-o regiune favorabila agriculturii, deci analiza regimului pluviometric se impune de la sine. Pe baza analizei datelor de la Statia meteorologica Oltenita, zona se incadreaza intr-un regim pluviometric anual cu valori ale izohietelor cuprinse intre 500 si 550 mm, mai scazute decat media pe tara care este de 641mm.

                   Regimul precipitatiilor este neuniform, existand mari diferentieri de la un an la altul, de la o luna la alta. Astfel la Oltenita, mediile anuale oscileaza de la 255mm (in anul 1945), 340 mm (in anul 1985) pana la 790 (in anul1991), 849mm (in anul 1966).

In mod normal in decursul unui an cele mai multe precipitatii cad in lunile mai, iunie, aproximativ 2/3 din cantitatea anuala. Cele mai putine se inregistreaza in perioada rece a anului, in lunile februarie si martie, fiind cele mai secetoase, deci avand un minim pluviometric. Se distinge astfel o dispozitie anotimpuala specifica climatului temperat continental.

                   Iarna precipitatiile sunt sub forma de zapada, insumand cantitati intre 35 si 60 mm, in timp ce primavara se remarca o crestere a cantitatii de precipitatii, ca urmare fireasca a circulatiei predominant vestice.

                   Vara se inregistreaza o medie de 190 mm si este legata de precipitatiile abundente din luna iunie. Maxima lunara a fost in 1983 cand in luna iulie au cazut 158 mm, iar minima de 0,4 mm in august 1985 sau cum este cazul din anul 1996 cand de la sfarsitul lui iunie pana pe 25 iulie nu a cazut nici o picatura de ploaie. Toamna inregistreaza o medie de 110-120 mm, maxima fiind de 175 mm in octombrie, iar minima in noiembrie 1986 de 1,4 mm. Cantitatea maxima lunara absoluta a fost de 246,3 in 1969, iar minima lunara absoluta de 0,0 mm tot in acel an. Importanta este si cunoasterea cantitatii maxime cazute in 24 de ore, ea reflectand continentalismul regiunii, aceasta a fost de 114 mm, inregistrata la data de 20 august 1946.

Vanturile

                   Asezarea geografica a Municipiului Oltenita explica unele aspecte legate de circulatia atmosferica. Aici se interfereaza masele de aer continentale din est si nord-est, predominante iarna care aduc aer rece, uscat si geruri insotite de viscole, cu cele din vest si sud-vest predominante vara, uneori umede alteori uscate si secetoase.

                   Din analiza datelor preluate de la Statia meteorologica Oltenita, rezulta o frecventa mai mare, 27% din sectorul nord-estic. O frecventa relativ ridicata este si cea din sectorul sud-vestic (17%), din nord si vest cu valori de aproximativ 11%.

Frecventa calmului este relativ mica (20.1%), lunile cele mai putin calme sunt aprilie si au valori cuprinse intre 25 si 32%, iar lunile cele mai calme sunt septembrie, august si octombrie cu valori cuprinse intre 44 si 48%.

                   Vitezele dominante ale vantului in aceasta zona sunt sub 5 m/s, dar se inregistreaza si cazuri cand viteza poate avea valori cuprinse intre 6-10 m/s. Deci putem concluziona ca in acest areal viteza vantului se incadreaza in limitele caracteristice unitatii de relief, depasindu-se foarte rar pragul de 20m/s, adica o viteza de 72km/h, poate in timpul iernii cand bate Crivatul.

                   Dupa viteza vantului, cel mai puternic vant din zona este vantul de nord-est, Crivatul ce poate atinge viteze mari, urmeaza vanturile de sud-vest si vest, Austrul, cu viteze medii de 4 – 4,5 m/s, acesta fiind bogat in precipitatii.

Regimul nesincron de incalzire si racire a suprafetelor de terasa si acvatice din Lunca Dunarii si Argesului duce la dezvoltarea unei circulatii locale diurne a aerului sub forma de brize. Astfel ziua, cand suprafata teraselor se incalzeste foarte mult, in timpul verii se formeaza curenti de convectie termica, dinspre Dunare spre terase, iar noaptea fenomenul se produce invers decat ziua.

                   Baltaretul este un vant local, umed, ce este specific baltilor Dunarii care bate in zona Municipiului Oltenita. Acest vant isi are originea in ciclonii care se formeaza pe Marea Mediterana si Marea Neagra. Bate rar, in special toamna si primavara din sud-est spre nord-vest si este insotit uneori de nori negrii si grosi care produc o ploaie marunta si calda, de scurta durata. Uneori bate si iarna aducand precipitatii sub forma de ploaie, iar alteori bate si vara aducand racoare.

Hidrografia

                   Desi in general conditiile de relief si litologice nu sunt prea favorabile procesului de scurgere, totusi aceasta suprafata nu este lipsita de scurgerea de suprafata si nici de existenta retelei hidrografice. Acest element geografic a carui prezenta este destul de vizibila in zona noastra, este intr-o foarte stransa legatura cu celelalte elemente ale cadrului natural si chiar cu o serie de aspecte ale activitatii umane.

                   Cel mai important factor geografic care influenteaza atat apele de suprafata, cat si cele subterane il reprezinta conditiile climatice. Dintre factorii meteo-climatici, un rol important il au precipitatiile, care asigura posibilitatea completarii resurselor de apa, iar evapotranspiratia determina pierderile din bilantul hidrologic. De regimul precipitatiilor este legata si alternanta perioadelor umede cu cele secetoase.

                   Primavara cazand o cantitate mai mare de precipitatii, favorizeaza organizarea scurgerii. Acelasi proces se petrece si vara cand ploua torential, cu tot deficitul de umiditate din sol, o parte din apa cazuta se va scurge la suprafata.

Influenta reliefului asupra aspectelor hidrografice are un caracter dublu, fiind vorba de o influenta directa si una indirecta (asupra climei). Inclinarea generala a reliefului elimina si directia generala de scurgere a apelor.

                   Configuratia reliefului influenteaza in mare masura redistribuirea teritoriala a zapezii. In formele negative se observa acumularea si intarzierea maxima a duratei stratului de zapada si scurgerea cea mai intensa in timpul ploilor. Crovurile constituie zone de acumulare a apelor, atunci cand cantitatea de precipitatii este mai mare, fundul lor capata un aspect mlastinos.

                   Vegetatia, mai ales cea arborescenta, contribuie la geneza unor structuri de sol mai afanate, prin aceasta marind permeabilitatea si totodata infiltrarea apei. Radacinile copacilor si a altor plante cu radacini rezistente duc la cresterea rezistentei solului, la eroziune si la inlesnirea precipitatiilor. Micsorarea procesului de scurgere si marirea infiltratiei pot fi cauzate si de vegetatia ierboasa.

                   Solurile au si ele o influenta deosebita in procesul formarii scurgerii, in procesul alimentarii apelor subterane prin infiltratii, jucand un rol de intermediar intre factorii meteorologici si scurgere. In cazul solurilor cu permeabilitate mare, precipitatiile nu asigura mereu aparitia unor valori ridicate ale scurgerii din cauza infiltratiilor rapide.

                   Cernoziomurile au o capacitate ridicata de infiltratii in perioada calda si secetoasa, dar au si o capacitate mare de retinere a apei. Din acest motiv iarna si primavara ele devin slab permeabile, in schimb in perioadele secetoase este nevoie de o cantitate de 5-15 mm de apa pentru saturarea suprafetei lor, necesara aparitiei momentului scurgerii superficiale.

                   Structura geologica exercita o influenta insemnata in special asupra scurgerii si asupra distributiei apelor subterane. Acestea influenteaza atat prin structura geologica si directa a straturilor, cat si prin natura petrografica, dezagregarea si solubilitatea rocilor, loessurile fiind roci permeabile, ele permit infiltrarea cu usurinta a unei cantitati de apa din precipitatii, favorizand cresterea scurgerii subterane in defavoarea celei superficiale.

                   Prin numeroasele actiuni pe care le efectueaza factorul uman poate influenta intr-o masura considerabila asupra aspectelor hidrologice. Prin masuri agrotehnice se produce o reducere evidenta a scurgerii.

Reducerea debitelor in timpul verii, ca urmare a folosirii apei din rauri este un fenomen hidrologic destul de frecvent. Construirea de diguri contribuie si ea la transformarea regimului scurgerii.

                   Apele freatice sunt situate la adancimi mari datorita grosimii apreciabile a depozitelor de loess, pietrisuri si nisipuri care ajung pana la 80 de m.

S-au identificat mai multe raioane hidrologice cu caracteristici specifice si anume: raionul corespunzator campiei piemontane, raionul corespunzator campiei cu divagare, raionul corespunzator campiei propriu-zisa si raionul corespunzator Luncii Dunarii.

                   Straturile acvifere sunt prezente in depunerile aluvionare ce se formeaza in albiile majore ale apelor curgatoare, constituite din pietrisuri, nisipuri si maluri aduse de ape pe timpul marilor viituri. Ele sunt in legatura directa cu apele raurilor, se influenteaza reciproc si constituie sursele principale ale sistemelor de alimentare cu apa. Acestea sunt deosebit de importante pentru alimentarea cu apa potabila, in conditiile in care exista pericolul poluarii apelor Dunarii, care este sursa principala de apa pentru consum a Municipiului Oltenita.

                   O alta categorie de strate acvifere o reprezinta, in zona Oltenitei, cele de la baza loessului ce au un nivel care variaza in functie de morfologia terenului.

In Lunca Dunarii, zona cu drenaj puternic unde grosimea stratelor aluvionare este mare, stratul freatic se gaseste la peste 20 m adancime, ceea ce alaturi de viteza de circulatie a curentului subteran imprima caracteristici hidrochimice specifice apelor de la baza loessului, duritate pronuntata si grad mare de mineralizare.

                   In privinta adancimii apelor freatice, zonele cu hidroizohipse de 1-2 m ocupa cea mai mare parte a sectorului in studiu, exceptie facand zonele mai inalte si grindurile ce sunt cuprinse de hidroizohipsele de 2-5 m. Acestea au o mineralizare mai scazuta fata de cele de mica adancime de 0,471 g/l, deoarece sunt influentate de natura rocii, iar viteza de scurgere catre zona de lunca este mai mare.

                   Calitativ apele sunt potabile, cu o stransa interdependenta cu apele celor doua retele hidrografice ce limiteaza orasul: Arges si Dunarea. Oscilatiile mari sunt intre diferite sezoane climatice, aproximativ 1,5 – 2 m si 0,40 – 0,66 m.

                   Oltenita si imprejurimile ei sunt strabatute de o retea hidrografica marcata de raul Arges si fluviul Dunarea in principal .

                   Argesul intra pe teritoriul judetului Calarasi, judet din care face parte si Municipiul Oltenita, in apropierea orasului Budesti si se varsa in Dunare la sud-vest de Oltenita. In acest sector Argesul se caracterizeaza printr-o vale larga, captusita cu depozite nisipoase ce permit o mare mobilitate a albiei minore.

                   De la intrarea pe teritoriul judetului si pana la varsare, acesta primeste afluenti doar pe partea stanga cum ar fii: Dambovita, Rasa, Luica si Mitreni. Datorita acestui fapt la care se adauga si evapotranspiratia deosebit de mare din timpul verii, adancimea ajunge sa fie foarte mica intre 1 si 2 m, rareori in timpul ploilor de primavara ajungand la 3 m.

                   Cursul principal al Argesului are o albie deosebit de larga intre fruntile primelor terase, captusita cu depozite de nisipuri, pietrisuri si argile in pelicule lenticulare ce-i dadeau pana la regularizarea albiei o mobilitate destul de mare.

Eroziunea laterala, sedimentele foarte fine duceau la o schimbare a albiei, cand spre malul drept, cand spre malul stang, formand numeroase ostroave si meandre. Meandrele in aceasta zona poarta numele de potcoave, nume ramas si astazi unui lac ce provine din inchiderea unui cot al Argesului, Lacul Potcoava, aflat in nordul Oltenitei.

                   Factorul determinant al regimului termic al apei Argesului il reprezinta temperatura aerului, existand o corelatie perfecta intre temperatura aerului si cea a apei. Temperatura medie a apei este de 11,5s C, fiind mai ridicata cu 0,36s C decat media multianuala a aerului. Durata medie anuala a perioadei de inghet (curgeri de sloiuri, gheata la mal, sloiuri de gheata), poate aparea in fiecare an in sezonul rece si are o durata medie de 54 de zile, incepand cu sfarsitul lunii decembrie si pana la sfarsitul lunii februarie.

                   Argesul, prin variatiile climatice, prezinta numeroase unde de viitura insotite de devarsari in albia minora, mai ales in partea neindiguita. Pagubele provocate de viiturile raului sunt foarte mari, fiind inundate suprafete de sute de hectare de terenuri arabile, in perioada mai – iunie, cand culturile agricole sunt in plina dezvoltare. Gura de varsare a Argesului in Dunare se afla la 13,5 m fata de nivelul Marii Negre, iar latimea variaza intre 60 m si 210 m.

                   Debitul maxim absolut s-a inregistrat in anul 1975 si a fost de 1650 m3/s, iar debitul minim a fost de 1,10 m3/s in anul 1964. Debitul mediu solid multianual este de 134 kg/s, iar cea mai mare parte din aluviunile carate de rau sunt in suspensie.

                   Din analiza regimului hidrochimic al apelor Argesului se constata mari cantitati de impuritati chimice provenind in cea mai mare parte din apele preluate ale Dambovitei. Din aceasta cauza la care se adauga si cantitatile mari de pesticide si ingrasaminte duc la imposibilitatea utilizarii apelor Argesului pentru alimentatie si nici chiar pentru irigatii.

                   Colectorul Argesului este Dunarea, fluviu de mare importanta pentru tara noastra, ce uda orasul Oltenita in partea de sud, cu o albie larga ce ajunge la confluenta cu raul Arges la 800 de m latime.

Dunarea este al doilea fluviu ca marime din Europa, izvoraste din Muntii Padurea Neagra, culege apele din Alpi si Carpatii si este navigabila de la primul sau afluent alpin Iller. In drumul sau in lungime de 2857 km, spre varsarea in Marea Neagra, Dunarea uda 4 capitale si 10 tari, primeste numerosi afluenti si are un bazin hidrografic ce masoara 817.000 km2.

                   In zona studiata, la Oltenita, Dunarea dupa un cot larg, intalneste marginea podisului prebalcanic, iar valea se ingusteaza, se adanceste si curge repede realizand un vad de trecere si posibilitatea amplasarii portului pentru marfuri si construirea santierului naval.

                   Latimea albiei este aproximativ de 750 m in dreptul statiei C.F.R., din port si aproximativ 800 de m il locul de confluenta cu Argesul. Viteza curentului de apa variaza in medie intre 4,5 km/h si 6,2 km/h, iar panta de scurgere este in acest sector de 4 cm/km. Debitul mediu multianual este de 5950 m3/s, variind intre un maxim de 15900 m3/s si un minim de 1450 m3/s.

Din gradatia pe scara hidrometrica rezulta ca nivelul Dunarii, la Oltenita se afla la 10,010 m deasupra nivelului marii. Nivelul maxim inregistrat a fost in anul 1942 de +829 cm iar nivelul minim de –110 cm inregistrat in anul 1942.

                   Nivelele minime incep din luna august, iar minimul se inregistreaza in luna noiembrie (132,3 cm).

                   Debite maxime ale Dunarii au fost inregistrate in 1970, cand Dunarea a atins valoarea de 14640 m3/s, iar in iunie 1987 un debit maxim de 15900 m3/s. Debitul minim a fost inregistrat in 1924 si a fost de doar 145 m3/s

                   In ceea ce priveste scurgerea solida se poate spune ca materialul aluvionar se clasifica dupa modul in care este transportat, in aluviuni in suspensie si aluviuni tarate, acestea constituind principalele categorii care intereseaza in calculele practice.

                   Una dintre cele mai de seama particularitati ale scurgerii de aluviuni o constituie marea variabilitate de-a lungul fluviului. Pe unele portiuni se pot produce cresteri ale debitelor solide in suspensie, provenite din erodarea patului albiei, dar aluviunile se depun in alte sectoare.

                   Debitul solid multianual este de 1720 kg/s, respectiv 54,2 mil. t/an, cu o concentratie medie de 286 g/m3.

                   O comparatie facuta intre valorile debitelor multianuale de apa si cele de aluviuni rezulta ca la Oltenita, la o crestere de 9% a debitului de apa exista o crestere de 37% a debitului de aluviuni.

                   Din datele referitoare la chimismul apelor Dunarii reiese o mineralizare cuprinsa intre 200 – 500 mg/l, cea mai mare pondere avand ioni de calciu si bicarbonici. Acidul bicarbonic reprezinta 0,582% din mineralizarea totala fiind urmat de ionii de calciu, (0,144%), de SO4 (0,081%), de Na+ K (0,07%), de Cl (0,073%) si de Mg (0,048%).

                   Temperatura apei urmeaza temperatura aerului, depasind-o pe aceasta in lunile septembrie – ianuarie, si fiind mai mica decat aceasta din februarie pana in august.

                   Datorita acumularii treptate de caldura pe timpul zilei, se inregistreaza o crestere continua a temperaturii apei care atinge valori maxime intre orele 1800 – 1900, dupa care cedeaza treptat din caldura acumulata in contact cu aerul mai rece din timpul noptii atingand valori minime in cursul diminetii, intre orele 800 – 900.

                   Fenomenele de inghet apar rar pe Dunare, atunci cand iernile sunt foarte geroase. In cazul in care temperatura aerului se mentine 3 – 5 zile cu valori sub 00 C, apar la suprafata apei pojghite subtiri de gheata care se transforma apoi in sloiuri de gheata . Daca gerul se mentine, sloiurile se unesc in mase compacte de gheata, care cuprind la un moment dat toata latimea fluviului, la inceput in locurile inguste ale albiei, apoi in zonele de amonte, pana cand podul de gheata apare pe mari sectoare ale fluviului.

                   Podul de gheata apare de obicei in prima decada a lunii ianuarie pana spre sfarsitul lunii februarie, cum s-a intamplat in anul 1996, cand a fost o iarna foarte geroasa.

                   Fenomenele de curgere ale sloiurilor se inregistreaza in 80% din ierni si au o durata de 35 pana la 40 de zile. Podul de gheata se inregistreaza doar in 50% din ierni si tine intre 5 zile si maxim 30 de zile.

Datorita precipitatiilor bogate, aportului de apa de la ceilalti afluenti ai Dunarii si din cauza topirii zapezilor, au loc inundatii.

                   Pentru prevenirea acestor inundatii s-au facut lucrari de amenajare si de construire de diguri ce protejaza lunca desecata si folosita pentru culturile agricole dar si localitatile, cum este cazul Oltenitei, ce sunt situate pe malurile Dunarii.

                   La Oltenita au avut loc numeroase inundatii prin revarsarea Dunarii, dar si a Argesului, incepand din anul 1507, apoi in anii 1774, 1786, 1864, 1876, 1877, 1932, 1942, 1970, 1975. Cea mai devastatoare inundatie a fost cea din 1932, ce s-a suprapus crizei economice, cand oamenii au avut de suferit foarte mult. ,,Peste mizeria in care se zbate populatia saraca, de la orase si sate, a venit sa cresteze adanc o alta pacoste, blestemul apelor “, scria Alexandru Sahia in ,,Veac Nou” in aprilie 1932.

                   George Valsan a facut un calcul pe o perioada de 30 de ani si a constatat o fluctuatie anuala a apelor Dunarii, la Oltenita de 5,71 m, in conditiile in care o crestere de peste 6 m duce la inundarea orasului.

                   In anul 1942 o mare inundatie a provocat pagube tuturor oraselor de pe Dunare, Oltenita ajungand atunci jumatate sub ape, in special datorita escaladarii digului de apele Argesului in zona sudica a localitatii.

                   Cu mult timp in urma, peste Arges, intre Oltenita si localitatea Chirnogi, exista un ,, pod statator’’ din lemn. Podul actual a inceput sa fie construit intre anii 1912 – 1913, realizandu-se picioarele principale din beton de catre inginerul H. Cove.

In 1929, inginerii Pompiliu si Musat au instalat piesele metalice realizate la Arad si au facut ca podul peste Arges sa fie practicabil. De atunci si pana in prezent acest pod a suferit unele reamenajari si consolidari pentru a putea fii folosit fara nici un risc de surpare.

                   Acesta este singurul pod pe piloni din beton de peste Arges din judetul Calarasi, restul podurilor peste Arges din perimetrul judetului, fiind construite din burlane de beton, fixate cu pamant, de exemplul podul intre orasul Budesti si satul Crivat care sa darmat la inundatia din august 2005(fig.18) si a fost construit dupa scurta vreme tot din burlane.

                   Orasul Oltenita a fost construit initial pe partea cea mai inalta a luncii Dunare – Arges, dar in timp s-a extins treptat spre sud, apropiindu-se de fluviu si spre vest apropiindu-se de Arges, ceea ce a determinat inca din 1962 inceperea constructiilor de indiguire a malurilor, care a durat pana in 1981, pentru a apara zona de inundatii. In prezent sistemul hidro-ameliorativ Oltenita cuprinde o zona indiguita de peste 40.000 de hectare.

Vegetatia

                   Analizand datele de pana acum, asezarea Municipiului Oltenita in Lunca Dunarii si a Argesului, la confluenta celor doua vai, inchisa intre inaltimile Campiei Romane la nord (45 m) si dealurile Turtucaiei la sud, climatul temperat continental, inconjurat de paduri, ce duc la indulcirea climei, dau o flora tipica. Astfel, liliacul si ciresii ,,acoperindu-se cu neaua de flori a scurtei primaveri, cu zece zile mai devreme decat Campia Baraganului si dealurile, ne spun ca zilele calde sosesc la Oltenita mai devreme cu doua saptamani decat pe campie sau coline” (dupa Al. Marculescu, 1932).

Biotopurile intalnite in zona

                   In prezent plantele din flora spontana si-au restrans foarte mult arealul, persistand sub forma unor areale de dimensiuni foarte mici, pe fruntile de terasa necultivate.

                   Daca plecam de la ideea ca relieful Oltenitei este oarecum uniform, cel de lunca, biotopul caracteristic este cel de lunca.

                   Biotopul de lunca este tipic zonei studiate, iar in cadrul sau distingem mai multe biotopuri caracteristice cum sunt:

Biotopul apelor curgatoare, cuprinde plantele iubitoare de umezeala, cum ar fii: coada calului (Equisetum maximum), podbalul (Tussilago farfara), salcia (Salix reticulata), rachitele (Latix fragila), sageata apelor (Sagittaria sagitiforia),plopul alb (Populus alba).

Biotopul padurii de lunca, cuprinde arbori de esenta moale, de-a lungul Argesului, si a Dunarii, pe suprafete inguste, numite zavoaie. Ca vegetatie pioniera ce se instaleaza pe terenuri noi, neacoperite de vegetatie, care poate merge de la simple aglomerari de plante pana la structura obisnuita de padure, cu straturi multiple bine individualizate. Zavoaiele din Lunca Dunarii sunt formate din urmatoarele specii arborescente: salcia (Salix alba) salcia plesnitoare (Salix fagiles), plopul negru (Populus nigra), plopul alb (Populus alba).

                   Biotopul baltilor si suprafetelor lacustre, cuprinde specii hidrofile cum ar fii: matasea broastei (Spyroaira), lintita (Lemna minor), otratelul de balta (Urticularia vulgaris), piciorul cocosului de balta (Ranunculus aquatilis), broscarita (Potamogeton natans), papura (Typha augustifolia), stuful (Phraqmitis communis), stanjeneii galbeni (Iris pseudocirus), sageata apelor (Sagitaria sagittifolia), izma broastei (Mentha aquatica), rogozul (Carex gracilis), trestie (Phragmites communis).

                   Biotopul grindurilor, cu mai putina umezeala, putin raspandite, cu plante ierbacee mici: trifoi (Trifolium repens), firuta de faneata (Poa pratenis), mohor (Letaria viridis), cosorul (Agrostis alba)  

                   Lunca, si mai ales lunca Argesului, a fost supusa unor importante modificari antropice prin transformarea unor terenuri in terenuri cultivate sau prin constructiile hidrotehnice de mare amploare.

                   Biotopul speciilor lemnoase, destul de slab raspandit in aceasta zona, insa, intalnim aici specii de: stejar (Quercus rubus), stejarul pufos (Quercus Pubescens), artarul (Pinus Ebgrifolia ), salcami (Robinia pseudacacia), plopul alb (Populus alba) si plopul negru (Populus nigra). Tot in vegetatia lemnoasa se incadreaza si subarbustii: porumbarul (Prunus Spinosa ), trandafirul pitic (Rosa austriaca),  macesul ( Rosa Canina ), rugul si murul (Rubus idaeus), ce au o extindere mai mare in timpul verii pe terenurile recoltate unde formeaza tufisuri taratoare.

Fauna

                   Exista o stransa legatura intre fauna si mediul de viata. Din acest punct de vedere, distingem in zona studiata, un mediu de viata terestru si un mediu de viata acvatic. De asemenea o legatura stransa, exista intre fauna si relief, clima, ape, iar din acest punct de vedere distingem o fauna tipica regiunii est–Europene.

                   In functie de biotopurile amintite in capitolul anterior, distingem urmatoarele biocenoze: biocenoza de lunca si acvatica, biocenoza de camp si biocenoza padurilor.

                   Spre deosebire de biotopurile floristice, a caror existenta depinde de o serie de conditii climatice, antropice, iar raspandirea lor este limitata, elementele faunistice se pot deplasa dintr-un loc in altul, in cautarea hranei.

                   Un numar mare de indivizi traiesc pe malul Argesului si al Dunarii, specii care se hranesc fie din apa, fie de pe mal, alcatuind cea mai reprezentativa biocenoza, cea de lunca.

                   Biocenoza de lunca se intalneste pe un spatiu relativ restrans, in care se concentreaza un mozaic faunistic, dar in special avifauna.

                   Avifauna este formata, aici din numeroase specii cum ar fii: rata salbatica mare (Anas plattyrhynchos), rata cu ciuf (Netta rufins), gasca de vara (Anser anser), lisita (Fulica atra), pescarusul (Larus ridibundus), gainusa de balta (Gallina chloropus), garlita (Anser albifrons).

                   Pe langa avifauna mai gasim unele specii de: animale de apa cum sunt: nurca (Mustela lutreola),vidra (Lutra vulgaris) si bizamii (Ondatra zibethica), specii de reptile si amfibieni ce populeaza zonele limitrofe baltilor si lacurilor: broasca testoasa de balta ( Emys orbicularis), sarpele de apa (Natrix tesselata), broasca de lac ( Rana lessonae) si buhoiul de balta (Bambina bambina).

                   Tot in cadrul biocenozei acvatice o importanta deosebita o reprezinta ihtiofauna formata din numeroase specii cum ar fii: crapul (Cyprinus carpio), platica (Abranis brana), caracuda (Carassius carassius), somn (Silurus glanis), sabitei (Pelecus cultratus), salau (Luciopera luciopera), stiuca (Esox lucius), iar dintre pestii migratorii doar cega (Acipenser ruthemus) si morunul (Huso huso) sunt intalniti in zona in ultima perioada.

                   Biocenoza campului, cuprinde un numar variat de specii, chiar daca nu in numar mare de indivizi. In zonele cu stufaris traiesc: mistretul (Sus scrofa), viezurele (Melis melis), vulpea (Vulpes vulpes), iepurele de camp (Lepus europaeus), dihorul (Puturius puturius), mamifere cu interes cinegetic dar care isi reduc de la an la an numarul de indivizi. Zona a fost populata cu cerbul lopatar (Dama dama), care s-a adaptat foarte bine la conditiile climatice de aici, acesta este ocrotit de lege fiind pe cale de disparitie.

                   Dintre mamiferele caracteristice stepei sunt rozatoarele: popandaul (Citellus citellus), harciogul (Cricetus cricetus), orbetele (Spalax leucodon) si soarecele de camp (Apodemus agrarius).

                   Reptilele sunt reprezentate aici prin specii de serpi (Elaphe quatorlincata) si soparla de camp (Lacerta taurica).

                   Insectele sunt bine reprezentate in aceasta zona, aici intalnim numeroase exemplare, cum ar fii: greierul (Grillus desertus), lacusta (Locusta migratoria), carabusul cerealelor (Anisopha austriaca) si unele s-au inmultit foarte mult, din cauza conditiilor climatice din zona, tantarii si mustele.

                   Pasarile reprezentative pentru aceasta zona sunt potarnichea (Predix predix), prepelita (Coturnix coturnix), ciocarlia de camp (Melanocorypha calondra).

Daca numarul speciilor ce alcatuiau flora si fauna acestor locuri a scazut de la an la an, daca unele au disparut si altele s-au inmultit, de-a lungul timpului este in functie numai de activitatea umana. Dezvoltarea continua a orasului, extinderea lui in teritoriu, prin amplasarea in afara perimetrului orasului a unor obiective industriale, toate au participat la modificarea florei si faunei spontane. Pe langa acestea mai sunt si alte cauze cum ar fii: nevoile tot mai mari de terenuri agricole, pescuitul si vanatul in exces (braconajul), ce au dus la disparitia unor specii floristice si faunistice.

Solurile

                   Solurile aluviale, tipic zonei aflate in studiu cuprinde soluri aflate in stadiu incipient de solificare a depozitelor aluviale sau aluvio-proluviale. Ele ocupa grindurile sau suprafetele plane, rar inundabile, si mai rar aluvionate, din cuprinsul luncii.

Indiguirea totala a Dunarii a permis ca aceste soluri sa evolueze in directia solurilor cernozimoide.

                   Se cunosc trei stadii de evolutie a solurilor aluvionare de lunca:

primul stadiu de evolutie include aluviuni recente, aflate in primele faze de solificare, prezente pe grindurile mai inalte din apropierea albiei (aluviuni stratificate, soluri aluviale stratificate);

in al doilea stadiu de evolutie sunt incluse solurile aluviale intelenite, cu structura granulara, raspandite in zona centrala a luncii: soluri aluviale intelenite cu textura grea in partile plane, soluri aluviale cu textura usoara, in partile mai inalte, unde nivelul apei freatice este la 2 m adancime;

al treilea stadiu de evolutie face tranzitia spre solurile zonale in care sunt cuprinse solurile zonale aluviale, cernoziomice pe terenurile mai inalte, neinundabile ale luncii.

                   Caracteristicile solurilor aluviale pot fi concluzionate astfel: textura mijlocie si grea, un orizont superior de 20 – 35 cm grosime, culoare brun – galbui inchis, structura grauntoasa si instabila. Suborizontul superior este un orizont de tranzitie de 10 – 20 cm grosime, el se rupe in bulgari si agregate neprevazute.

Continutul de humus al solurilor aluviale depinde de textura si este in general cuprins intre 1,3% si 7%, iar cele argiloase sunt mai bogate in humus. Continutul de azot este cuprins intre 0,07% si 0,33%, iar reactia solului este alcalina cu un pH cuprins intre 7,8 si 8,3.

                   Cernoziomurile levigate se dezvolta in zonele unde se gasesc anumite conditii climatice, cum ar fii: precipitatii relativ slabe 450 – 550 mm, contraste termice mari intre iarna si vara (amplitudinea 25s C) si evapotranspiratie accentuata. Roca ,,mama” a cernoziomurilor levigate este constituita din loess sau depozite loessoide, argile sau nisipuri. Cele formate pe loessuri au o buna permeabilitate si un bogat continut de humus (2,8% – 4,8%), iar cele formate pe nisipuri mai putin bogate in humus (sub 2,4%) si slab structurate. Cele formate pe argile, cunoscute si sub numele de cernoziomuri levigate zlotoase, apar in zonele de divalgare si sunt nestructurate.

In general, profilul cernoziomurilor levigare este de tip A – AB – B – C – D. Orizontul A este gros de 40 – 50 cm, negru sau brun, cu structura grauntoasa. Spre deosebire de cernoziomurile propriu-zise cele levigate au si orizontul B bine dezvoltat, de culoare brun – cenusie, acestea avand o structura uniforma pana la prizmatica. Orizontul C prezinta pete, vinisoare si concretiuni de CaCO3.

                   Lacovistile sunt soluri din clasa hidromorfe, ce s-au format si evoluat in conditii de exces de umiditate. Excesul de umiditate poate fi freatic sau pluvial, eventual mixt. Ele se intalnesc pe interfluvii, terase, cat si in lunci, cum este cazul zonei de lunca in care se afla teritoriul in studiu, unde apa freatica se gaseste la adancime mica, intre 1 – 2 m.

                   Lacovistile au un potential de fertilizare ridicat, insa acesta nu poate fi valorificat din cauza excesului de umiditate. Pentru a putea deveni fertil se impune eliminarea excesului de apa si lucrarea energica si adanca a solului. Acestea sunt de obicei sunt acoperite cu fanete si pasuni.

                   Protosolurile aluviale (aluviunile), sunt fertile in functie de textura pe care au, daca au o textura fina, cum este cazul celor din zona Municipiului Oltenita, acestea sunt mult mai fertile decat cele cu textura grosiera. Pentru valorificarea lor se impune o serie de masuri, printre care cele mai urgente sunt: de indiguire, imbunatatirea regimului aerohidric, amenajarea la irigat, eventual lucrari de drenaj, aplicarea de ingrasaminte organice si minerale. Acestea pot fi cultivate cu un sortiment foarte larg de culturi: porumb, grau, sfecla de zahar, orez, cartofi, plante de nutret si legume. Solurile aluviale se caracterizeaza printr-un grad inalt de fertilitate, datorita atat continutului de substante nutritive, cat si de regimul lor hidric.